Textul e scris în vara lu 2015, când m-am întors în țară pentru 3 luni. Chiar înainte de mutarea definitivă!
“După cum știți, de vreo patru zile sunt în frumoasa Românie. Nu credeam că-mi vor lipsi micile detalii cu care m-am obișnuit deja în țara adoptivă.
De exemplu, trotuarele. Există și aici dar scopul lor este destinat mașinilor. Toată lumea se întrece în parcări cât mai creative. Cu botu’n tufiș sau curu’n stradă, scopul scuză mijloacele.
Marți am fost la spital (bunica a fost operată). Am luat taxiul. Insuportabil de cald, geamuri deschise, înjurături ocazionale cu organe și cadavre.
Miercuri am fost cuminte și doar m-am deplasat pân’la rude.
Ieri fusăi iar la spital. Am mers cu autobuzul dus-întors. La dus a fost doar cald. La întors a fost cald, aglomerat și urât-mirositor. Asta e! E vara, mi-am zis.
Nu am uitat de unde am plecat. La mine nu se aplică. Știu exact de ce am plecat! Pentru că nu mă puteam adapta la acest sistem lipsit de organizare, absurd chiar. Iar vara amplifică neajunsurile de care suferim de obicei. Din nou, mă simt ca o laşă. Am plecat în loc să încerc să schimb ceva.
L-am avertizat pe dom’ Duca deja, la fiecare conversație pe care o avem mă plâng de ceva. Pentru că el mă înțelege și avem același grad de snobism, cum ar spune unii.
Dar sunt aici, și mâine am de gând să merg în satul de vacanță să-mi iau vată de zahăr de la un nene cu burta mai mare decât cazanul. E tradiție!”