Neața! Azi e ultima zi de muncă. Abia aștept să ajung acasă, să-mi trag o pizza peste bot și să lenevesc ca beșnița în canapea.
Oficial, muncesc de la 18 ani. Am tras tare să iau bacu, să mă angajez și să mă mut de la ai mei. Ce vreți, aveam bâzdâci din născare! Niciodată nu mi-a plăcut să depind de nimeni, iar ideea de independență, de a fi pe picioarele mele mi-a venit prin clasa a doua când ne-am tras cablu. Pe vremea aia încă visam să ajung creatoare de modă. Și m-a ținut visul ăsta până în liceu când am realizat că, aș face treabă bună ca avocat. Mă certam cu toți profesorii care mi se păreau nedrepți. Și erau destui! Mi-l aduc aminte pe diriginte când venea în pauză, se sprijinea de tocul ușii și se uita la mine zâmbind: “ce-ai făcut, olteanco?” De obicei, contraziceam profesorii când băteau câmpii la ore. Eh, copil tembel, că mi se trage din neam să dăm replici acide la tot ce ne deranjează. Nu m-am făcut nici avocat!
În toți anii de muncă am învățat un lucru: când nu mi-a mai plăcut ce făceam, am plecat. Bine, am plecat și din cauza banilor, recunosc, dar când vorbim despre salariile din România de acu’ 10 ani, aducem în discuție și sclavia modernă, un termen tabu al societății române. Actualul loc de muncă a fost confortabil pentru nevoile familiei. Și mi-a plăcut ce făceam!
Dar să nu mai lungesc, vă spun că idealul meu în viață (nu, nu e femeia cu mustață) e traiul liniștit, fără complicații inutile, fără drame gratuite, înconjurată de familie și prieteni.
A, și un motto după care mă ghidez:
Când nu-ți place unde ești, mută-te, nu ești copac!
Bună dimineața, frumoșilor!