Retrospectivă

Nu știu dacă am mai scris, dar cel mai de căcat an pentru mine a fost 2014. Dacă mi-ar zice cineva că urmează un an dezastruos, aș spune că eu mi-am luat porția deja. Ăla a fost anul în care am dat ochii peste cap de vro’ doo ori, deci da, văzui și moartea cu ochii. Dar asta e altă poveste, pe care o spun și niște asistente la rândul lor. Comparativ cu anul ăla, 2020 a fost o julitură în genunchi.
Anul ce se termină ne-a adus pe tărâmuri mai liniștite, mai așezate, departe de capitala cosmopolită și aproape, foarte aproape de mare. Cam la 20 de minute de mers pe jos, că nici în Constanța n-am locuit atât de aproape de apă.
Anul ăsta mi-a adus o experiență nouă, aceea a pierderii unui părinte. Un părinte pe care n-am știut să-l apreciez și care, în bunătatea lui, mă lasă să-l visez frecvent. Parcă e cu mine tot timpul.
Anul ăsta am învățat ce importante sunt revederea și îmbrățișarea. Să poți să bei o cafea cu o soră, să-ți poți îmbrățișa prietenii, să-ți vezi mama, să-ți pregătești casa pentru musafiri, nu știam cât eram de fericiți, vă jur!
Vedeți voi, ca o concluzie, sănătatea și oamenii apropiați sunt cea mai de preț avere. Știu asta de mulți ani, dar nu mă așteptam să experimentez dorul și grija la asemenea intensitate.
Dar, dacă nu am fi trecut prin experiențele alea, nu am fi știut să apreciem ce avem acum. O experiență nouă vine cu o minte mai clară, mai umană uneori.
Aveam o vorbă, viața este exact așa cum ți-o faci. Eh, eu mi-am făcut-o cu mâna mea. Și-mi vine să țip să m-audă și tata, e bine să fiu eu!

La mulți ani fericiți și sănătoși cu cei dragi pe lângă voi, frumoșilor!

Pîs: destul e de ajuns oricui.